Datorită unui sistem special de plată al serviciilor, medicii specialişti din Olanda sunt printre cei mai bine remuneraţi din Europa. Jumătate din cei 12.000 de specialişti lucrează în sistem privat (adică sunt organizaţi într-un fel de SRL-uri) restul sunt salariaţi (cei mai mulţi funcţionează într-unul din cele 8 spitale universitare). În spitalele obişnuite (ne-universitare) aproape nici un specialist nu este salariat. Contractul colectiv de muncă pentru medicii specialişti oferă dreptul unui salariu de maxim 115.000 euro pe lună. Acest plafon a fost depăşit şi s-au plătit specialiştilor în ultimii 3 ani, 2 miliarde de euro în plus, datorită unei greşeli în sistemul de declarare a serviciilor introdus în 2007. Astfel s-a ajuns că unii medici să câştige şi peste ½ milion de euro pe lună.
După descoperirea greşelii din sistem, Ministerul Sănătăţii ar dori ca o parte din bani să fie returnaţi dar specialiştii se opun cu vehemenţă. Mai mult, ministerul a propus ca în jur de 80% dintre medicii specialişti să devină salariaţi ai spitalelor şi să nu câştige mai mult de 180.000 de euro pe an iar cei care vor funcţiona în sistem privat să nu poată declara mai mult de 82.000 euro pe an costuri de întreţinere/funcţionare a SRL-ului.
Dacă până în 2011 specialiştii îşi vor putea deconta serviciile la casa de asigurări, după aceea ministerul ar dori ca fiecare spital să aibă un buget din care să plătească specialiştii. Spitalele ar putea introduce pentru specialişti un sistem care se experimentează deja şi anume plată dintr-un buget prestabilit şi mărirea salariului cu 40% în funcţie de productivitate. Toate aceste măsuri sunt necesare datorită economiilor de miliarde de euro ce vor trebui făcute în sistemul medical olandez. Costurile din sectorul curativ olandez (“cure”) sunt relativ scăzute comparativ cu alte ţări vestice. În contrast cu această costurile pentru îngrijirea cetăţenilor (“care”) sunt destul de ridicate.
PS. Unul dintre motivele invocate de specialiştii care nu doresc schimbarea actualului sistem de plată este “pierderea autonomiei”. Specialiştii organizaţi în SRL-uri (numite maatschap) sunt un fel “de stat în stat” în interiorul instituţiilor medicale cu care încheie un contract de “îngăduinţă/permitere”. Se afirmă că specialistul autonom ar fi un pericol pentru pacient şi că cei mai performanţi ar fi totuşi cei salariaţi. Calitatea muncii depuse de un specialist este în mare parte dependenta de lucrul în echipă, cu alţi colegi/specialităţi, de calitatea informatizării şi chiar de cei care fac curat/dezinfecţie. Dacă medicul aparţine unei alte structuri decât instituţia pentru care lucrează interferenţă cu alte servicii/colegi ar fi pusă în pericol. Un alt motiv pentru care specialiştii se opun schimbării ar fi prelungirea timpului de aşteptare pentru un consult la medicul specialist ceea ce ar fi în defavoarea pacientului. Productivitatea specialistului independent, stimulată de perspectiva câştigului (cu cât consulta mai mult cu atât câştiga mai mult), ar fi mai mare decât al celui salariat.
