În martie 1902, Sir George Frederick Still (1868-1941), considerat a fi părintele pediatriei britanice, a descris pentru prima oară simptomele ADHD într-o serie de prezentări ţinute la The Royal College of Physicians din Londra, sub numele de “Goulstonian lectures”, publicate mai apoi în Lancet. El a descris cazurile a 43 de copii cu probleme de concentraţie şi stăpânire de sine, hiperactivi motoric şi psihic, adesea agresivi, indisciplinaţi, pasionaţi, greu de educat dar normali din punct de vedere intelectual.

Aceleaşi tulburări de comportament au fost semnalate 35 de ani mai târziu de medicul britanic Charles Bradley la tinerii din instituţia de reeducare unde lucra. Pentru a le tempera comportamentul excesiv, el a decis să le administreze medicamente stimulante – ce erau folosite în curele de slăbire – şi a constatat că au avut un efect benefic asupra anumitor simptome.

La început acesta tulburare de comportament a fost considerată urmarea unor leziuni minore ale creierului (de unde denumirea de MBD: Minimal Brain Damage). Dar în anii ’70, a devenit tot mai evident că nu este vorba de leziuni cerebrale ci mai degrabă de tulburări de comportament ale copilăriei ce se pot manifesta şi la adulţi. În anii ’90 s-a putut compara cu PET-scan-ul nivelul activităţii cerebrale la adulţii cu şi fără ADHD. Prin RMN aceste deosebiri în activitatea cerebrală au devenit şi mai evidente. Din punct de vedere genetic se ştie că ADHD este un sindrom cu transmitere familială în proporţie de 75%.

Datorită numărului din ce în ce mai mare de persoane diagnosticate cu ADHD unii consideră că este un sindrom “la modă”, intens medicalizat. El ar fi provocat de o altfel de ierarhizarea a priorităţilor la nivel individual şi/sau de lipsă de educaţie, disciplină, respect şi atenţie din partea familiei şi/sau a educatorilor.

ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder, sau Deficit de Atenție/Tulburare Hiperkinetică) este una dintre cele mai frecvente afecțiuni comportamentale întâlnite la copii și adolescenți care debutează în copilărie și poate persistă și la vârsta adultă. Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă școlară prezintă simptome ADHD. La unii copii simptomele ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă dar în jur de o treime pot prezenta simptome și la vârsta adultă.

Diagnosticul se pune pe baza criteriilor din DSM-IV-TR. Conform acestei clasificări există 3 tipuri de ADHD:

• ADHD-I: ADHD Predominantly Inattentive Type sau tipul cu predominanţa semnelor severe de neatenţie, lipsă de concentraţie;
• ADHD-H: tipul hiperactiv şi impulsiv;
• ADHD-C: tipul combinat; este cea mai frecventă formă.

Tratamentul este individual şi constă dintr-o combinaţie de intervenţii psihologice, educative, sociale, dietetice, naturiste… şi medicamentoase (methylfenidat, dexamfetamine sau atomoxetine).

ADHD nu se vindecă şi poate fi asociat altor condiţii patologice cum ar fi depresia, anxietatea, autismul, tulburări de personalitate, dependenţa de droguri, s.a. În comunitate persoanele cu ADHD sunt percepute ca incomode şi perturbatoare de ordine publică. Din cauza manierei diferite de a gândi şi a privi lucrurile şi a creativităţii de care uneori dau dovadă, persoanele cu ADHD pot fi în stare de rezultate neaşteptate.

PS: În jurul vârstei de 7 ani Michael Phelps (n. 1985) a fost diagnosticat cu ADHD şi pentru a-şi consuma energia familia l-a trimis să înveţe înotul. În apă Phelps s-a simţit de la început “ca acasă”, aşa cum a declarat ulterior. Aşa a început cariera acestui înotător de excepţie, care după ce a obţinut la Jocurile Olimpice din 2004 în Atena, de 6 ori aur şi de 2 ori bronz şi la cele din 2008 în Peking, de 8 ori aur, a doborât recent recordul de medalii olimpice obţinute de o singură persoană prin adăugarea a câtorva noi medalii, la jocurile din acest an din Londra.