Se poate spune că este vorba de eşuarea tratamentului antiosteporoză dacă se constată o scăderea semnificantă a densităţii minerale osoase (DMO) şi s-a produs o fractură la un an de la iniţierea terapiei. DMO scăzută înseamnă: mai mult de 3% în coloana vertebrală lombară sau în şold/col femural mai mult de 6-9%, măsurate cu acelaşi aparat!

Cauzele frecvente ale eşuării tratamentului cu bifosfonaţi sunt:

• Complianţa scăzută/inadecvată (doze greşite, intervale inadecvate);
• Aport/supleţie insuficienţă de calciu şi vit D;
• Activitate fizică insuficientă, imobilizare la pat;
• Intoleranţa sau efecte secundare (absorbţie deficitară din cauza diareei, vărsături provocate de iritaţia esofagului);
• Malabsorbţie, boli intercurente;
• Terapie recentă cu medicamente care cresc riscul de cădere (antiepileptice, benzodiazepine, glucocorticoizi, antipsihotice, s.a.);
• Noi factori de risc/cauze de osteoporoză secundară, sau
• Pur şi simplu răspuns inadecvat la bifosfonaţi.

Primul pas în evaluarea eşuării tratamentului este identificare cauzelor de mai sus cu ajutorul anamnezei, examenului clinic şi eventual paraclinic (markeri de turnover osos: telopeptidul-C terminal al colagenului tip 1(CTx), P1NP), DEXA: densitometrie osoasă).

Pentru a fi eficient, tratamentul antiosteoporoză trebuie administrat ani de zile, uneori toată viaţa. Din literatură se ştie că numai 80% din pacienţi iau doza optimă la momentul potrivit, iar după 1 an mai mult de 50% renunţă la tratamentul cu bifosfonaţi.

Al doilea pas, dacă s-a identificat o cauză ce nu poate fi înlăturată (de exemplu intoleranţă la bifosfonaţi), se apelează la alte produse, la alte căi şi intervale de administrare. Dacă markerii osoşi au valori ridicate se pot alege denosumab sau zoledronat (bifosfonat cu administrare i.v.).

Ultimul pas este stabilirea momentelor de evaluare, în funcţie de caz.