“Prefixul nano- defineşte în medicină tot ce este mult mai mic decât ceea ce este considerat normal. Cel mai cunoscut şi folosit termen este nanismul iar de curând un altul pare să se încetăţenească, nanomedicina. Miniaturizarea intervenţiilor medicale cu scopul de a mări precizia şi a micşora ravagiile celor efectuate la scala macro a cunoscut în ultimii 20 de ani o dezvoltare fără precedent şi va avea un profund impact asupra practicii medicale. Medicina, mult timp considerată mai mult artă decât ştiinţă are acum mai mult ca niciodată şansa de a deveni… “exactă”.
Previziunea dezvoltării unei noi ştiinţe, nanotehnologia, îi aparţine laureatului Premiului Nobel, Richard Feynman. În discursul său devenit istoric din 1959 avansa posibilitatea construirii unor obiecte/maşini foarte mici capabile să efectueze operaţii la nivel celular. Ideea i-a venit după o discuţie cu un vechi prieten bolnav cardiac ce se referea la un posibil tratament chirurgical prin introducerea “chirurgului” în fluxul sanguin astfel încât să poată inspecta în voie starea inimii şi să intervină acolo unde ar fi fost ceva de reparat… Se năştea astfel nanorobotica şi nanotehnologia şi aplicaţiile lor în medicină.”
Scriam cele de mai sus într-un articol intitulat NANOMEDICINA publicat în 2005 la rubrica Jurnalul unui medic cosmopolit în “Viaţa Medicală”. De atunci au trecut doar 7 ani de la apariţia acestui articol şi se experimentează cu succes în oncologie nanomedicamente, deoarece s-a dovedit că lucrează selectiv şi pot îmbunătăţi diagnosticul şi monitorizarea tratamentului.
Doza medicamentelor folosite în oncologie este stabilită atât de efectul terapeutic cât şi de severitatea efectelor secundare. În general ele sunt lipsite de selectivitate şi una dintre metodele de a o îmbunătăţi este de a le spori concentraţia la nivelul tumorii. Astfel se diminua toxicitatea la nivelul ţesuturilor sănătoase şi se distruge radical sau în proporţii ridicate testul tumoral.
Pentru a ajunge la locul ţintă, medicamentelor le poate fi ataşat un liant (targeting ligand, de exemplu acidul folic legat de vinblastina) sau sunt încorporate în sisteme de transport cu dimensiuni între 10-50 nm (de exemplu: un lipozom încărcat cu 10.000 de molecule de doxorubicina, care se distruge la temperaturi de peste 40 grade şi se eliberează conţinutul).
În scop diagnostic se folosesc particule nano cu miez magnetic acoperite cu un stat de polimeri pe care se fixează anticorpi care aderă la antigenii tumorali, prezenţi pe suprafaţa celulelor tumorale. Cu ajutorul unui câmp magnetic celulele tumorale sunt extrase din sânge şi numărate. În funcţie de numărul celulelor tumorale depistate se poate stabili agresivitatea tumorii metastazante. Dacă la pacienţii cu cancer metastazat de sân, prostată sau colon sunt prezente într-o mostră de sânge mai mult de cinci celule tumorale, se poate spune că speranţa lor de viaţă este de trei ori mai redusă decât la cei la care s-au depistat cinci sau mai puţin de cinci celule tumorale.
PS. Încheiam articolul de mai sus cu următoarele fraze: “Nanomedicina se va dezvolta exploziv în următorii 20 de ani şi va preveni apariţia bolilor înainte ca ele să devină simptomatice. Impactul va fi enorm şi va duce la regândirea învăţământului medical iniţial şi continuu şi a organizării şi funcţionării instituţiilor medicale… Viziunea lui Feynman va prinde viaţă… În loc de medicamente medicii vor utiliza soluţii cu nanoroboti, laptopul şi un emiţător de unde electromagnetice pentru a preveni şi trata cele mai complicate suferinţe. Nu este încă stabilit cum se vor elibera nanorobotii contra cost, pe reţete gratuite sau compensate…” Şi astăzi mă întreb: suntem oare pregătiţi pentru o asemenea “revoluţie nano” dacă ne trebuie atât de mult timp să implementăm “o nouă lege sanitară” sau dosarul/reţeta electronică, etc?
