In 1947, la numai 4 ani de la introducerea Penicilinei, Staphylococcus aureus a fost prima bacterie la care s-a dovedit rezistenta la un antibiotic. In urma asa numitului proces de selectie darwiniana, stafilococul a devenit mai apoi rezistent la meticilina, tetraciclina si eritromicina in proportie de peste 40 % din cazuri. Stafilococul auriu se gaseste in mod normal la nivelul tegumentelor si a mucoaselor la 30% din populatia aparent sanatoasa. Bacteria devine agresiva si poate cauza infectii severe adesea cu sfarsit letal in cazul scaderii marcate a rezistentei organismului si/sau la cei cu leziuni si rani la nivelul pielii. Daca la inceput stafilococul rezistent se gasea numai in spitale/unitati cu paturi, in 1993 el a fost depistat si in mediul inconjurator. Astfel, bacteria a fost depistata in grajdurile de crestere a porcilor si mai nou si a cailor. In prezent se crede ca nu toate bacteriile rezistente provin din mediul spitalicesc si ar fi introduse si de “purtatorii sanatosi”. Principalele cauze ale cresterii rezistentei bacteriene la antibiotice sunt: utilizarea nejustificata si pe scara larga a antibioticelor la om si la animale.

Pe lista bacteriilor cauzatoare de infectii intraspitalicesti se afla Staphylococcus aureus (MRSA), Staphylococcus epidermidis (MRSE) si Acinetobacter baumannii (MRAC) rezistenti la meticilina, Pseudomonas aeruginosa, EBSL – microorganisme extrem de rezistente, Enterococcus faecium si Enterococcus faecalis rezistenti la vancomicina (VRE), Clostridium difficile (tipul 027) – colita pseudomembranoasa.

MRSA/ MRSE este cea mai studiata bacterie intraspitaliceasca, este raspandita in toata lumea si in fiecare tara exista standarde si protocoale de preventie si tratament. Din acest punct de vedere Olanda are poate cel mai bine pus la punct sistem de control al infectiilor intraspitalicesti – dupa unii prea vigilent – si in special pentru stafilococului rezistent la meticilina (sau MRSA/ MRSE). In acest fel unitatile sanitare olandeze se protejeaza impotriva bacteriilor de import rezistente la antibiotice.

De aceea in fiecare unitate cu paturi se respecta protocolul MRSA si mai jos un exemplu din regiunea unde lucrez:

• medicul de familie poate initia procedura de screening la un pacient suspect a fi MRSA pozitiv; el are obligatia de a informa un alt medic daca trimite pentru consult/ internare un pacient pozitiv;
• medicul specialist completeaza la internare – chiar si de o zi – un formular MRSA-/ MRAC care este apoi atasat la dosarul medical; pacientul este intrebat daca in ultimele 6 luni a fost tratat in strainatate si daca acolo a suferit o interventie policlinica sau a fost internat si daca exista factori de risc (plagi, cateter, infuzie, implantate…) sau daca a fost in ultimele sase luni tratat/ izolat intr-o institutie olandeza din cauza rezistentei bacteriene;
• daca da, cazul este considerat suspect pana la proba contrarie si se initiaza procedura de testare (daca pacientul va fi tratat policlinic si este pozitiv, se incepe tratamentul si uneori testarea contactilor) si/ sau de izolare, precum si masurile de preventie si tratament pentru cei care trebuie internati de urgenta;
• cazurile se anunta departamentului de igiena care este non stop la dispozitia medicilor pentru consiliere;
• in unitatile sanitare exista pliante care informeaza publicul despre MRSA;
• departamentele de igiena si prevenire a infectiilor au obligatia de a consilia medicii de familie si de a instrui asistentii medicali.
• personalul din spital, care a venit in contact cu un pacient depistat pozitiv, este de asemenea testat si daca persoana pozitiva pentru MRSA nu mai are voie sa lucreze in clinica, este repartizata in sectorul administrativ si/ sau trimisa acasa, tratata si testata periodic pana devine negativa.

PS. Prevenirea si controlul infectiilor intraspitalicesti este o problema de educatie a profesionistilor si a pacientilor, de organizare, de disciplina si de control si nu prea are nimic de a face cu insuficienta finantare a unui sistem sanitar. Astfel, pe langa prescrierea rationala a antibioticelor – prin care se economisesc bani! – , trebuie respectate normele simple de igiena si depistati purtatorii sanatosi (atat din randul personalului medical cat si la internare) printr-un examen bacteriologic simplu: cultura si antibiograma de la nivelul tegumentelor si a mucoaselor (nas, gat, perineu, axile, leziune tegumentara/ rana), conform procedurilor pot fi si alte produse biologice. Purtatorii trebuie cunoscuti si inregistrati-in dosarul medical-, iar la internare trebuie verificati si luate masuri de protectie. Este binecunoscut reflexul din sistemele sanitare: “s-a produs un incident = se cer bani” la care politicienii din sanatate din vest nu mai reactioneaza deoarece s-a dovedit ca in aproape toate cazurile, nu finantarea deficitara este problema ci educatia, organizarea, disciplina si controlul.

Prima mea experienta cu un pacient MRSA pozitiv a fost intr-o clinica olandeza de psihiatrie cand a trebuit sa examinez un pacient delirant si aflat in carantina care cu greu a putut intelege de ce purtam echipament de protectie si de ce nu avea voie sa paraseasca incaperea…

!!! Ingrijorator este aparitia unor bacterii extreme de rezistente, altele decat stafilococul, asa numitele bacterii ESBL (Extended Spectrum Beta-Lactamase), a se vedea un articol publicat in Viata Medicala nr 16 din 23 aprilie 2010: “Superbacteria” ESBL.