Răspunsul la terapia medicamentoasă este individual şi datorat interacţiunii dintre gene şi medicamente. După descifrarea genomului uman, s-a crezut că farmacogenetica va fi prima aplicaţie practică cu rol important în optimalizarea farmacoterapiei. Faptul că pacienţii reacţionează diferit după administrarea unui medicament este în mare parte datorat variaţiei genetice în profilul ADN.

Începuturile farmacogeneticii datează din ani “50 şi se bazează pe observaţii clinice făcute anterior. Astfel în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a constatat hemoliză la 10% dintre soldaţii afro-americani trataţi cu primakina împotriva malariei, în comparaţie cu doar câteva cazuri constatate la soldaţii caucazieni. Câţiva ani mai târziu această manifestare a fost pusă pe seama deficienţei de enzimă G6PD (glucoza-6-dehidrogenaza), de asemenea cauză favismului, (hemoliză după consumul de fasole). Un alt exemplu este neuropatia periferică ca urmare a concentraţiilor mari de izoniazida la pacienţii ce prezintă o anumită variaţie genetică în relaţie cu enzima N-acetiltransferaza.

Mai bine cunoscută este deficienţa de CYP2D6, o izoenzima a sistemului citocrom-P450 (CYP450). Pacienţii cu această deficienţă care au utilizat debrisokina şi antiartimicul sparteina, au avut numeroase efecte adverse.

Farmacogenetica este relevantă dacă consecinţele unui tratament sunt influenţate de defectele genetice şi efectele secundare ale terapiei nu sunt tratabile şi/sau nu există înlocuitor pentru acea terapie. Pentru a preveni aceasta se poate face un screening pentru a detecta defectul. Un exemplu este screeningul op genotipul HLA-B*5701 la pacienţii trataţi cu flucloxacilina şi care prezintă afectare hepatică. În 85% din cazuri, afectarea hepatică s-a constat la pacienţii purtători de alela HLA-B*5701.

PS. Testarea genetică înaintea unui tratament pentru a evita idiosincraziile este din ce în ce mai la îndemână practicianului. Pe lângă medicamentele folosite în tratamentul cancerului (azatioprina, mercaptopurina) sau în HIV (abacavir), se constată mari variaţii în farmacocinetica unor medicamente larg utilizate, cum ar fi Clopidogrelul. La homozigoţii purtători ai unui anume defect în CYP2C19, riscul de sângerare este mult mai mare decât la nepurtători.