Pe urmele lui Gauguin

”De origine vulcanică, Tahiti e cea mai mare insulă a Polineziei Franceze. Primii exploratori europeni au descoperit Tahiti, cea mai mare insulă a Polineziei Franceze,  din Pacificul de Sud, spre sfârşitul secolului al 18-lea. Despre cine a descoperit-o primul se mai discută şi azi; unii autori susţin că un spaniol, fără dovezi puternice în acest sens, alţii consideră că ofiţerul de marină englez Samuel Wallis, în 1768. Cartografierea ei o va face zece ani mai târziu James Cook. Polinezia va fi pe rând ocupată de colonişti francezi şi britanici, care vor purta dispute religioase şi comerciale în detrimentul populaţiei băştinase, în primă instanţă măcinată de bolile infecţioase şi de „stilul de viaţă“ – consumul de alcool – aduse de peste mări. Participarea polinezienilor alături de armata franceză în al Doilea Război Modial va conduce la transformarea arhipelagului în protectorat francez. În 1946, polinezienii capătă cetăţenie franceză şi cele aproximativ 130 de insule primesc numele oficial de Polinezia Franceză. Pe lângă Tahiti, alte insule mai cunoscute sunt Moorea, locul experimentelor atomice din 1964 ce au condus la distrugerea unei părţi din unicul ecosistem din jur, şi Bora Bora, un loc de loisir şi un fost important bastion pentru aliaţii din al Doilea Război Mondial. Nenumăraţii soldaţi americani staţionaţi în Bora Bora s-au simţit atât de bine şi atât de legaţi de această insulă şi de locuitorii ei, încât la sfârşitul războiului au refuzat să se întoarcă acasă. Pentru a putea rămâne, unii s-au căsătorit cu băştinaşe, în timp ce restul au fost evacuaţi cu forţa.

Tahiti are origine vulcanică şi este formată din două părţi de uscat reunite printr-un istm: partea sudică, „Micul Tahiti“, este aproape nelocuită, iar partea nordică, „Marele Tahiti“, este dominată de muntele Orohea, de 2.241 m. La fel ca mai toate insulele din Arhipelagul Societăţii, Tahiti este înconjurată aproape în întregime de un inel de coral şi de ape de azur. Locuitorii sunt în mare parte polinezieni, un popor originar din Asia de Sud – Indonezia, poposit aici după o lungă migraţie via insulele Fiji, Samoa şi Tonga. Climatul tropical şi mentalitatea locuitorilor au atras de-a lungul secolelor vizitatori de toate felurile, în căutarea unui loc liniştit, „departe de lumea dezlănţuită“.

Unul din pictorii modernismului francez, Paul Gauguin (1848–1903), şi-a găsit aici inspiraţia, refugiul şi sfârşitul. Născut în Paris dintr-o familie de colonişti spanioli, Gauguin şi-a petrecut copilăria în Lima. A urmat studii economice, s-a reîntors în Franţa şi s-a căsătorit cu o daneză – cu care a avut cinci copii –, a devenit un om de afaceri de succes şi a început la îndemnul unui prieten să colecţioneze opere de artă. Aşa a venit în contact cu impresionismul şi în timpul liber a început să picteze în acest stil. Dar criza economică l-a făcut să-şi piardă averea şi locul de muncă şi să se mute împreună cu familia la Copenhaga, unde a încercat fără succes să organizeze o expoziţie de pictură. În 1885 s-a reîntors singur în Franţa şi s-a stabilit împreună cu o javaneză care îi va servi ca model, într-un sat din Bretania. Aici a încercat să-şi formeze propriul stil şi a pictat subiecte religioase, cu femei în port breton. Pe lângă pictură, Gauguin a mai încercat grafică, sculptură în lemn, cloazonerii.

La iniţiativa lui Theo van Gogh, a locuit două luni în Arles cu Vincent van Gogh, care l-a sprijinit moral şi financiar. Gauguin ar fi fost în acea perioadă marcat de depresie şi ar fi încercat să se sinucidă. Relaţia dintre cei doi pictori nu ar fi fost una amiabilă şi s-ar fi soldat cu numeroase certuri şi agresivităţi fizice, de unde şi speculaţia că în timpul unei certe, Gauguin i-ar fi tăiat urechea lui Van Gogh. Pentru a scăpa de ipocrizia europenilor şi jignit de faptul că nu a primit suficientă recunoaştere ca pictor în Franţa, Gauguin s-a stabilit din 1891 în Polinezia, de unde nu s-a mai întors decât o singură dată în Franţa. Mai intâi a locuit în Tahiti. Aici, posedat de misterul femeilor polineziene, le va picta de zeci de ori, în diferite poziţii şi în mărime naturală, înconjurate de simboluri religioase polineziene, plante şi animale închipuite.

Dar nici în Tahiti nu şi-a găsit locul, şi aici s-a simţit respins, neînţeles şi a decis să se stabilească şi mai departe de lume, în insulele Marchize. A decedat la vârsta de 54 de ani, după complicaţii cardiace, urmarea unui sifilis terţiar, şi a fost înmormântat în cimitirul din Atuona, Hiva Oa.

Muzeul „Paul Gauguin“ se află nu departe de capitala Tahiti, Papeete. În acest muzeu în aer liber, fără uşi şi ferestre, sunt expuse reproduceri din cele mai reprezentative opere ale acestui pictor postimpresionist, precum şi obiecte personale, machete ale ultimelor locuinţe. Muzeul are mai mult o valoare simbolică şi este la prima vedere o mare dezamăgire pentru iubitorii de artă veniţi din toate colţurile lumii; lucrările originale se află în mare parte în muzeele din Franţa şi sunt bine cotate pe piaţa financiară.”

PS. Acest articol a fost publicat in VM 3 septembrie 2013 la aniversarea a 5 ani de existenţă a acestui blog.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *