”În procesul de constatare a decesului, de mii de ani, deviza a fost şi a rămas „precauţie“, iar „timpul“ unitatea de măsură. Deşi medicii au ratat din când în când diagnosticul, greşeala lor a avut ca urmare „scularea din morţi“, (încă) privită ca o minune. Pentru a fi siguri de trecerea în nefiinţă, în Antichitate, grecii şi romanii puneau mortul în apă sau îi tăiau un deget înainte de cremaţie şi îi pomeneau numele în timpul ceremoniei de înmormântare. Din Evul Mediu, s-a folosit punerea unei oglinzii sub nas, o procedură nu lipsită de rezultate fals pozitive. După descoperirea funcţiei de pompă a inimii în secolul XVII, s-a practicat, în caz de incertitudine, înţeparea inimii decedatului cu un ac ce avea în coadă un steguleţ, care, în caz de activitate cardiacă ar fi trebuit să fluture. Au urmat şi alte proceduri pentru a se putea diagnostica decesul cu mai multă certitudine: şocuri electrice, înţeparea cu ace a palmelor şi plantelor, introducerea de substanţe iritante în cavităţile nazale, arderea/rănirea unor părţi ale corpului etc. Odată cu descoperirea stetoscopului în 1816, medicii au avut, în sfârşit, la îndemână un instrument pentru a pune diagnosticul de moarte. Revoluţia tehnologică a extins gama de mijloace pentru constatarea decesului (măsurarea temperaturii corpului, examinarea retinei), dar şi pentru prelungirea vieţii în condiţii artificiale, ceea ce a creat alte probleme de diagnostic şi a deschis calea folosirii organelor pentru transplant în caz de deces.
„Moartea“ cărui organ este mai importantă în stabilirea decesului: a inimii sau a creierului? Se poartă încă discuţii aprinse şi unii experţi sunt de părere că diagnosticul de deces ar trebui pus ca şi până acum, doar în cazul opririi activităţii cardiace, nu şi a celei cerebrale, care ar fi fost introdusă doar ca să justifice prelevarea de organe pentru transplant.
Definiţia morţii cunoaşte în medicină trei dimensiuni. Moartea clinică este atunci când se constată lipsa respiraţiei, pierderea conştienţei şi oprirea circulaţiei sanguine. Mijloacele moderne de reanimare au făcut posibil ca moartea clinică să fie reversibilă în anumite situaţii; dacă această stare durează mai mult de patru-şase minute, se instalează moartea biologică, proces ireversibil. Se vorbeşte de moarte cerebrală în cazul încetării funcţiilor vitale şi a activităţii creierului (în totalitate şi a măduvei spinării – whole brain death); corpul nu mai reacţionează la stimuli, reflexele pupilare la lumină sunt abolite, pe EEG nu se mai înregistrează activitate electrică, vindecarea nu mai este posibilă şi, fără ventilaţie, hrănire artificială, medicaţie şi îngrijire adecvată, corpul nu mai poate fi menţinut în viaţă. În caz de moarte cerebrală (sau comă depăşită, cum au numit-o medicii francezi în anii ’50), inima mai poate da semne de activitate şi corpul poate fi pregătit pentru donarea de organe. Plecând de la conceptul de comă depăşită, experţii de la Harvard au stabilit, în 1968, criteriile pentru diagnosticul de moarte cerebrală. Pe lângă aceşti termeni, se mai utilizează şi cel de moarte juridică, în multe ţări asimilat cu cel de moarte cerebrală. Doar că se mai vorbeşte de moarte juridică şi dacă o persoană este dată disparută timp îndelungat şi este ştearsă din registrul civil.
În majoritatea ţărilor europene, printre care şi Olanda, pentru stabilirea morţii cerebrale este aplicat conceptul whole brain death. Pentru diagnostic sunt necesare:
– Stabilirea cauzei şi a gravităţii leziunilor cerebrale, dar mai ales a faptului că leziunea nu se mai poate trata sau că nu este reversibilă (cum poate fi cazul în hipotermie, intoxicaţii, tulburări biochimice şi metabolice severe, hipotensiune, blocade neuromusculare);
– Examinarea clinică/neurologică pentru stabilirea gradului de pierdere a conştienţei şi a reflexelor trunchiului cerebral, dar şi cel al dependenţei respiratorii (în alte ţări – capacitatea de a respira spontan);
– Efectuarea de investigaţii suplimentare, în următoarea ordine: 1. EEG; 2. dacă traseul EEG este izoelectric, atunci se va efectua testul de apnee (oprirea, după un anumit protocol, a respiraţiei artificiale, pentru a verifica dacă există activitate respiratorie spontană); 3. dacă EEG sau testul de apnee nu se poate efectua, se indică angiografie cerebrală (de preferinţă cu substracţie digitală). În comparaţie cu protocolul olandez, în alte ţări din Uniunea Europeană investigaţiile suplimentare (nu întotdeauna obligatorii) sunt EEG (cu excepţia Marii Britanii), testul de apnee (încadrat la examene clinice/neurologie) şi angiografia (în Germania, Austria şi Slovacia se utilizează Doppler transcranian) şi/sau potenţiale evocate (Belgia, Germania, ţările din fosta Iugoslavie, Luxemburg şi Portugalia) şi/sau scintigrafie (Germania, Grecia, Luxemburg, Elveţia).
– Pentru copiii cu vârsta sub 4 ani, se indică repetarea atât a examenelor clinice/neurologie, cât şi a investigaţiilor suplimentare (cu excepţia testului de apnee).
Stabilirea diagnosticului la o persoană care a decedat acasă, în patul ei, nu pune, de obicei, probleme medicilor. Semnele instalării morţii sunt binecunoscute şi vizibile într-o anumită ordine cronologică. Pentru pacientul ţinut în viaţă artificial, se consideră că acesta este decedat la cinci minute după oprirea respiraţiei artificiale. Timpul de aşteptare de cinci minute este astăzi norma folosită în Olanda şi în Europa.
Moartea a fost şi va rămâne pentru profesoniştii din sănătate un diagnostic ce lasă loc la multe interpretări prin implicaţiile etice, juridice, culturale şi religioase. Dezvoltarea tehnicilor de transplant de organe a reaprins discuţia despre „cât de mort este mortul“ şi se afirmă că doar stabilirea calităţii de donator încă din timpul vieţii mai poate evita faptul de a fi declarat mort înainte de vreme.”