Insula Kyushu este una din cele peste trei mii de insule ale arhipelagului nipon. Regiunea este considerată și astăzi de mulți japonezi o zonă rămasă în urmă, ‘’ înapoiată’’ și locuitorilor nu le-a fost încă ‘’iertat’’ spiritul ‘’cosmopolit’’, curiozitatea și dorința de a ști ce se întâmpla în restul lumii. În țara în care traditiitile și modernismul se împletesc armonios și de o manieră nemaîntilnită în alte părți, ‘’str ăinii’’ au fost ținuți secole de-a rândul la distanță. Printre primii care au venit în contact și au stabilit legături cu popoarele din sud-estul Asiei și Europa au fost locuitorii din Nagasaky.
Secole de-a rândul Nagasaky, nu a fost decât un mic sat de pescari care a intrat în istorie după ce un vas protughez a eșuat din întîmplare în apropiere de Kagoshima. Pentru a stimula dezvoltarea comerțului, Omura Sumitada, primul nobil japonez covertit la creștinism de misionarii portughezi, va înființa în 1571 portul și orașul Nagasaky pe care zece ani mai târziu le va ceda Ordinului iezuiților. Dar, îngrijorat de ascensiunea credinței creștine în sudul Japoniei, Toyotomi Hideyoshi, un nobil ce a jucat un rol importanat în unificarea țării, a ordonat crucificarea creștinilor și alungarea portughezeilor. Pentru prosperitatea țării împăratul a continuat să mențină relații comerciale cu străinii dar a interzis religia lor și, ajutat de șoguni, a început să persecute creștinii până când toți au fost alungați de pe pământ japonez, cu o singură excepție, olandezii. În aprilie 1600, galionul De Liefde, cu numai 24 de supraviețuitori la bord, sosește în Nagasaky și este primit cu mare interes de șogunul de atunci. Aflat la bord, Melchior van Santvoort un funcționar specializat în comerț, excelent negociator și comunicator, și-a dat seama imediat cât de important este să dezvolte o relație bazată pe respect și schimb de cunostiinte cu notabilii japonezi. El a locuit 39 de ani în Nagasaky, s-a căsătorit cu o japoneză și s-a bucurat de un statut special și de libertate de mișcare în regat. Odată ajunși în Japonia, olandezii și-au văzut de comerț, nu au avut ambiția de a-și propagă protestantismul și nici de a cuceri teritorii. Obijnuitit să locuiască pe suprafețe mici de teren înconjurate de ape, ei s-au mulțumit cu locul oferit de japonezi, Dejima, o insulă artificial creată, de abia 1,5 ha, în portul Nagasaky.
Dejima a fost din 1641 și până în 1859 centrul de comerț olandez și singurul loc de întîlnire între lumea vestică și Japonia, altfel complet izolată de restul lumii. Sub strictă supraveghere, pe insula legată de restul orașului printr-un pod, aveau voie să locuiască cel mult 20 de olandezi, fără familii. Ei nu aveau permisunea să o părăsească decât odată pe an că să viziteze sogunul din Edo (numele vechi al capitalei Tokio). În Dejima lucrau aproape trei sute de japonezi dintre care jumătate erau traducători iar restul spioni, funcționari, comercianți, ș.a. Pentru reducerea izolării sociale a locuitorilor din această colonie, mai era permis accesul prostituatelor, gheișelor, care aveau și atribuții de menajere, și călugărilor cerșetori. La acea vreme speranța de viață a olandezilor era destul de redusă, în jur de 50 de ani, și, din considerente religioase și lipsă de spațiu, corpurile celor decedați au fost un timp aruncate în mare, până când japonezii au alocat un teren pentru cimitir, de cealaltă parte a golfului și au permis plasarea pe morminte de pietre funerare inscripționate cu o mică cruce. Ritmul afacerilor era stabilit de venirea și plecarea corăbiilor din și spre Batavia (Jakarta) unde până în 1799 a fost reședința companiei VOC (Verenigde Oost-Indische Compagnie/Compania Indiilor Olandeze de Est). Toate contractele comerciale ale Japoniei cu restul lumii erau intermediate de olandezi până când Japonia și-a deschis granițele în jur de 1859.
În semn de recunoștintă pentru rolul jucat în occidentalizarea țării, japonezii au inclus Dejima în patrimonial cultural. În timp, mica enclavă, cândva o insulă înconjurată de un zid și de ape, s-a unit cu restul orașului, a fost distrusă de incendii, abandonată și casele vândute particularilor. Aceste aspecte au îngreunat restaurarea începută în 1951; punctul de pornire au fost fundațiile rămase intacte, și după aproape jumătate de secol, a fost gata prima clădire. În prezent sunt restaurate 14 clădiri, aproape jumătate dintre ele, procesul de refacere a lor va continua și în viitor se prevede și săparea de canale astfel că Dejima să devină ceea ce a fost, o insulă (foto1,2).
Micul pod, Omotemon-bashi, care leagă și azi Dejima cu orașul Nagasaky, a căpătat în timp o semnificație simbolică, fiind secole la rând sigura punte de legătură a Japoniei cu lumea vestică și țările din Asia. După restaurare podul a fost deschis oficial în noiembrie anul trecut de membrii ai casei regale și de personalități din Olanda și Japonia.
Dejima este în prezent un muzeu în aer liber; se pot vizita casele de locuit, reprezentanțele comerciale și grădina unde se află o machetă, a la Madurodam din Haga, a ceea ce a fost odată . Atmosfera creată de obiectele expuse și acuratețea reconstituirilor audio/video, costumația personalului și gheișele ce se plimbă uneori pe străduțele înguste, te duce cu gândul în trecut și la muzica unei opere celebre. Istoricii afirmă că femeile japoneze au jucat un rol important în supraviețuirea ‘’ostaticilor‘’ olandezi din colonia Dejima. Și că aici a fost creat mitul femeii japoneze, de o frumusețe aparte, elegantă, erudită, misterioasă, pasională, devotată până la moarte, abandonată de soțul străin pe care l-a adorat și răsfățat, prototipul Madamei Butterfly, din opera cu același nume.
În cei 217 ani de existența a Dejima, schimburile dintre olandezi și japonezi nu au fost numai comerciale dar și științifice și spirituale, culturale, lingvistice, curiozitatea fiind mare de ambele părți. Grupurile Rangaku (‘’studii olandeze’’) s-au ocupat cu traducerea de cărți de medicină, matematică și tehnică de război din olandeză în japoneză. Prin curieri traducerile erau transportate peste pod și înmânate nobililor și învățaților japonezi. În grădină de flori din Dejima, medicul JPFB van Siebold a așezat în 1823 o piatră comemorativă pentru a aduce un omagiu predecesorilor săi care au contribuit la introducerea în lumea vestică de informații despre cultură, natură și medicină japoneză.
Primul medic (dar și naturalist, explorator) sosit în Dejima a fost germanul Engelbert Kaempfer. Angajat de VOC, el a stat doar 2 ani în Japonia timp în care a vizitat de 2 ori Edo și pe sogunul de atunci, profitând de ocazie pentru a studia flora și fauna. În 1621, în timpul unei vizite la o mânăstire budistă din Nagasaky a descoperit și a fost primul european care a descris copacul Ginkgo biloba. A luat cu el câteva semințe pe care le-a plantat în grădina botanică din Utrecht și copacul răsărit din ele poate fi admirat și în zilele noastre. Dr E Kaempfer a scris o istorie a Japoniei în 3 volume și a fost primul care a introdus în Europa soia și acupcunctura.
Aproape un secol mai târziu a locuit în Dejima medicul și naturalistul suedez Carl Peter Thunberg. El a învățat limbă neerlandeză în tipul șederii într-o colonie olandeză din Africa de Sud. Angajat pe post de chirurg de VOC, el a profitat de poziția să care îi permitea să insotesca directorul companiei VOC în călătorii în interiorul țării pentru a studia specii de plante și să observe împrejurimile, publicând mai târziu despre toate acestea în Flora Japonica.
Unul dintre primii europeni care au predat medicină vestică în Japonia a fost Jonkheer Philipp Franz Balthasar von Siebold, medic și naturalist german. El a locuit câțiva ani în Dejima fiind expulzat de japonezi sub acuzația de spionaj în 1826. În tipul șederii sale dar și după aceea a studiat flora și fauna din Japonia, olandezii continuând să îi trimită mostre. Pe domeniul sau din Leiderdorp (Olanda) a construit o seră unde a cultivat și aclimatizat plantele aduse, azalee, crini și ortensii. În Dejima a întîlnit-o pe curtezana Sonoghi cu care a avut o fiică, Ine Kusumoto, care a devenit medic ginecolog și prima femeie medic din Europa care a profesat în Japonia. În casa din Leiden, SieboldHuis, devenită muzeu, pot fi admirate obiecte și documente din perioadă Dejima și VOC.
Dacă Omotemon-bashi poate fi considerat puntea de legătură timp de secole a Japoniei cu popoarele vestice, unul din podurile de piatră peste răul ce străbate orașul Nagasaky este simbolul legăturilor cu poporul chinez. Cel mai vechi pod din Japonia este un cadou făcut de chinezi în 1634. Podul de piatră a fost construit de un preot zen și atunci când se reflectă în apa are formă de ochelari, de unde și numele.
Un eveniment dramatic petrecut la sfârșitul ultimului război mondial în Nagasaky a creat premisele construirii în timp a unui altfel de pod de legătură cu restul lumii, de această dată simbolic, imaginar, un mesaj pentru pace. Pe 9 august 1945 a doua bombă atomică numită ‘’Fat Man’’ a fost aruncată de un bombardier american deasupra orazului Nagasaky, deși fusese inițial prevăzută pentru zona industrială Kokura, dar vremea nefavorabilă a schimbat planul. Devastarea a fost greu de imaginat și după cum declara un suprevietuitor nu au rămas în picioare nici pietrele de pe morminte; 75.000 de mii de persoane și-au pierdut imediat viață și tot atâtea au fost rănite. Numărul victomelor s-a dublat în următorii ani datorită efectelor radiațiilor ionizante și generații întregi au rămas traumatizate fizic și psihic.
Acest moment întunecat din istoria umanității este comemorat de japonezi în fiecare an. După război orașul Nagasaky a fost reconstruit din temelii și ravagiile produse de bomba atomică nu se mai pot vedea astăzi decât în muzeu. Aici sunt păstrate rămășițele deastrului și obiectele recuperate din cenușă vorbesc de la sine. Catedrală catolică Urakami aflată în epicentrul exploziei a fost complet refăcută. În 1955, pe colină din apropiere a fost amenajat ‘’Parcul libertății’’, unde pe 9 august în fiecare an, în față statuii libertății primarul orașului adresează întregii lumi un discurs de pace (Peace Declaration to the World).
Din 1978, țări din întreagă lume au fost invitate să trimită monumente sau sculpturi care să simbolizeze pacea, pentru a fi puse pe marginea aleilor parcului. Printrele ele se află și sculptura ‘’Protection of our future’’ trimisă de statul olandez.
‘’Podurile’’ din Nagasaky vor rămâne mereu deschise schimbului de idei între generații, popoare și mentalități din est și din vest. Japonia va rămâne o țara a contrastelor, și în cea mai industrializată țara din lume, s-a găsit timp și se acordă mare grijă pentru a se combina frumusețea cu liniștea, indifereant de vicisitudinile vremii sau ale istoriei; pot fi văzuți preoții zen deplasându-se pe motociciclete Honda, oamenii care se apleacă unii în față altora în semn de recunoștință, angajați cărora muncă nu li se pare o corvoadă ci un privilegiu, grupuri de elevi în uniforme, modești și disciplinați care fotografiază plini de curiozitate tot ce văd în jur, voluntary, mulți vârstnici, gata să te ajute chiar dacă nu înțeleg întotdeauna ce spui… Japonezii își găsesc timp să se reculeagă în intimitatea oferită de un templu, să facă o plimbare îmbrăcați în costume tradiționale uneori incomode, să admire un cireș înflorit și grădini cu pietriș greblat până la perfecțiune, să ofere un origami unui turist grăbit, să își piardă privirea într-o ceașcă de ceai oferită în timpul unei ceremonii străvechi, să aprindă un bețișor aromat în cinstea morților, să își aștepte rândul și să nu îmbulzească la urcare într-un autobuz, lift, tren….
