Procentul persoanelor care se bâlbâie în populaţia generală variază între între 0,55 şi 1,85% şi sunt de 4 ori mai mulţi bărbaţi decât femei. Numai în Europa ar fi în jur de 380.000 de persoane cu această tulburare de vorbire ce se manifestă cu “neregularităţi în ritmul vorbirii, în timpul căreia vorbitorul ştie precis ce ar vrea să spună dar nu se poate exprima fluent în acel moment, deoarece ritmul îi este întrerupt neintenţionat de repetări, prelungiri sau întreruperi neintenţionate a unor sunete sau cuvinte”. Această “jenantă tulburare de vorbire”, clasificată în DSM IV, se manifestă cel mai adesea între 3 şi 6 ani. Se consideră că dintre cei care încep să se bâlbâie la bătrâneţe marea majoritate au avut acesta manifestare şi în copilărie dar nu-şi mai aduc aminte.
Riscul de a fi bâlbâit este asociat cu alergii, astm bronşic, epilepsie, sau cu alte tulburări de vorbire sau cu deficienţe în dezvoltarea psihică şi socială. Cauzele precise nu se cunosc se ştie doar că bâlbâiala este datorată unei tulburări de coordonare a creierului (mai precis în lobul temporal stâng) care împiedică articularea fluentă a gândurilor/cuvintelor. Componenta genetică este evidentă (bâlbâiala se întâlneşte la mai mulţi membri de familie) şi este puternic influenţată de factorii de mediu. Tulburarea de vorbire poate fi ascunsă, adică se poate manifesta doar în caz de stress (frică de a nu fi pus într-o anumită situaţie cu pierderea controlului) sau momente jenante, la auzul anumitor sunete sau cuvinte. Ea poate fi însoţită şi de alte manifestări psihomotorice, cum ar fi grimase/ticuri, mişcări necontrolate ale capului, gâtului, membrelor, depresie, anxietate, frustraţii, fobii, izolare socială.
Diagnosticul se pune pe baza evaluării unui test (lista cu întrebări) şi există şi un instrument de screening pentru părinţii care au copii cu asemenea probleme. În cazul bâlbâielii prevenţia este mai importantă decât tratamentul. De aceea părinţii sunt sfătuiţi să se prezinte imediat cu copilul la un specialist (de obicei un logoped) pentru evaluare şi pentru a preveni cronicizarea. Tratamentul este de cele mai multe ori de lungă durată şi este axat pe două aspecte: corectarea tulburării de vorbire şi/sau a aspectelor psihice/emoţionale. Conform studiilor rata de succes a tratamentului este de 82% dacă tratamentul se începe înainte de vârstă de cinci ani. După această vârstă rata de succes a tratamentului scade la mai mult de jumătate. Cazurile tratate în primele 4 luni de la manifestarea tulburării de vorbire au şanse de vindecare de 100%.
PS. Ecranizarea unei povesti adevărate inspirată din istoria recentă a atras atenţia publicului larg asupra acestei tulburări de vorbire şi a impactului ei la nivel personal şi social. Filmul “The king speech” este un omagiu adus a ceea ce se poate face cu dăruire şi mai ales acceptare, deschidere şi răbdare şi cât de importanta dar şi imprevizibilă poate fi relaţia pacient/terapeut. Am vizionat întâmplător şi din plictiseală acest film în timpul unui lung zbor intercontinental cu puţin înainte de decernarea premiilor Oscar. Fluenta poveştii autentice nu se lăsă întreruptă de “bâlbâiala” actorului principal şi este marcată subtil de umor englezesc de bună calitate. Atmosferă, costumele, culorile şi dialogul captivează privitorul de la început şi până la sfârşit. Prestaţia actoricească a terapeutului (în film, un străin de origine australian şi fără diplomă) ar fi meritat din partea mea încă un Oscar.
